http://ceausescunicolae.wordpress.com/Destinul Zoiei Ceauşescu a fost puţin cunoscut românilor de rând înainte de 1989. Şi la fel şi după Revoluţie. “Fiica Faraonului” - aşa cum a denumit- o, în cartea “Supleantul”, scriitorul Petru Popescu, unul dintre cei cărora li s-a atribuit o relaţie cu fata cuplului Ceauşescu - s-a născut, de fapt, la 28 februarie 1949, ora 23.00.

Cel puţin aşa consemnează actul de externare din Spitalul Elias, reprodus în volumul semnat chiar de Zoia Ceauşescu, “237 de zile- n mormînt”, apărut însă după moartea ei, prin grija celui care i-a fost soţ începând cu 1980, inginerul şi profesorul universitar Mircea Oprean.

Eliberată după opt luni de puşcărie

“Zoica”, aşa cum îi spuneau apropiaţii, a avut parte de un destin dramatic, de fapt, luptându-se până în 1989 cu toate încercările părinţilor ei de a-i controla şi de a-i conduce viaţa. După Revoluţie, în schimb, a fost acuzată de “subminarea economiei naţionale”, iar fosta absolventă de matematică şi autoare a 22 de lucrări de specialitate a fost aruncată în puşcărie, din 12 ianuarie până în 18 august 1990. Mai exact, 237 de zile şi de nopţi. Contactul cu viaţa sordidă din arest, cu mizeria concretă şi cu cea umană de acolo şi sentimentul de nedreptate care i se făcea, dar şi de nesiguranţă pentru ce avea să urmeze au marcat-o pe Zoia într-un mod dramatic.

“Nu vreau să-mi amintesc, nu vreau să mai ştiu, nu vreau să mai simt. Pentru că nu vreau să mai sufăr (...) Doar irişii ochilor mei continuă să simtă arsura sării unei lacrimi pe care refuz a o mai plânge”, scria ea chiar în anul morţii, pentru “Flacăra” lui Adrian Păunescu.

În aceeaşi carte apărută după decesul ei găsim şi un amănunt mai puţin ştiut. După decizia de revocare a arestului preventiv şi de judecare în libertate, din 18 august 1990, Zoia şi soţul ei au făcut o adevărată navetă între casele unor rude şi apropiaţi. Locuinţa din strada Cosmonauţilor nr. 2-4, din Bucureşti, devenită între timp strada George Enescu, le fusese confiscată cu toate bunurile personale aflate în ea, fiind oferită ca sediu UNITER.

În asemenea condiţii, Zoia Ceauşescu se adresează în scris procurorului general al României, la 21 noiembrie 1990, după trei luni de la punerea în libertate, solicitând ceva neobişnuit: rearestarea ei, din cauza condiţiilor precare de existenţă.

Nu-şi găsea loc de muncă

“După mai mult de trei luni de la «eliberarea » mea, mă aflu în situaţia de a nu avea unde locui, nici cu ce să-mi procur hrana şi îmbrăcămintea necesare, deoarece nu mi s-a restituit nici un bun personal şi mi s-a respins ocuparea unui loc de muncă”, scria Zoia. “Vă rog a redispune rearestarea mea, întrucât, în situaţia actuală, constitui un virtual pericol social”, mai relata fata soţilor Ceauşescu, încercând să-şi motiveze ciudata cerere prin invocarea unui articol din Codul Penal ce dădea posibilitatea ca un inculpat judecat în libertate să fie încarcerat dacă se constata că poate fi un pericol social. Zoia a trăit următorii ani într-o discreţie şi izolare - cu excepţia familiei şi a prietenilor foarte buni - aproape totale, puţinele ieşiri la rampă făcându-le doar în lupta cu statul român pentru recuperarea averii familiei, confiscată după Revoluţie, şi pentru aflarea locului îngropării părinţilor ei, fiind convinsă că aceştia nu fuseseră înmormântaţi în Cimitirul Ghencea. Tot mai bolnavă, se va stinge din viaţă la 20 noiembrie 2006, din cauza unui cancer pulmonar, trupul, conform propriei dorinţe, fiindu-i incinerat.

"Nu-mi pot confisca amintirile"

Cartea scrisă de Zoia Ceauşescu, “237 de zi-le-n mormînt”, a apărut in 2007, la aproape un an de la moartea fiicei Ceauşeştilor. “imi pot fi confiscate suvenirurile, dar nu propriile- i amintiri, imi pot fi denaturate faptele, dar nu propriile trăiri, imi pot fi răstălmăcite vorbele, dar nu şi tainicele şoapte. Trecutul meu sunt eu. E partea esenţială, definitorie a fiinţei mele”, scria Zoia in paginile cărtii.